Aş ieşi pâlpâind vag, ca o nălucă, din propriile mele ganduri, nesigură spre ce. Aş păşi stins printre vise, genuni şi idealuri pînă aş simţi nisipul cald pe tălpi. Aş ieşi din mine spre cel mai frumos loc din mine, unde degetele mi s-ar răsfira copilăreşte printre trilioane de fire de rocă. Mi-aş aminti, zîmbind, de Doruţa şi de bărbatul ei perfect, care trebuia să aiba părul de culoarea dunelor şi ochi de fremen, apoi mi-aş privi urma arzătoare.
Aş fi goală în faţa unei mări în două culori. Departe, ar fi albastru închis ca poza de avatar a Beei- buzele mi-ar schiţa din nou forma rotundă a bucuriei şi aş repeta şoptit cuvîntul învăţat din avatar- „lapislazuli”. Aproape de mine s-ar sparge învolburări palide, verzulii, spumate, ca un vitraliu lichid, şi ar mirosi a Sighişoara şi a lemn vechi de biserică medievală.
Mîna mi-ar tîrşîi, leneşă prin apă şi ar mîngîa peşti argintii, imenşi, alunecoşi. Aş surîde cînd mi-aş aminti faţa bronzata a tatei şi mîna lui mare zbătîndu-se în branhiile vreunui locuitor acvatic, marcîndu-şi victoria. Orizontul n-ar fi o linie incertă, ci un pod uşor de trecut. M-ar duce, strălucind, înspre un piure ameţitor de nori, prinzîndu-ma din toate părţile, ca într-o îmbrăţişare. Călduţ, umed şi adormitor, iar în minte mi-ar încolţi mirosul mamei- pietre încinse, par umed de femeie şi garoafe.
Luna ar ieşi în acelaşi timp cu Soarele şi toate stelele celor doua emisfere ar fi pe cerul meu. Cerul meu ar fi mereu deschis, aproape şi fremătînd de luciri tainice, iar gura mi s-ar deschide într-un arc, pentru că cerul ar fi întocmai ca ochii lui Brighi. Ar fi iarbă şi pămînt jilav, umed de rouă, chiar lîngă fîşiile de nisip, şi goală, aş adormi în negrul ţărînei, culegînd cu mintea frînturi dintr-o poezie scrisă de Neruda. Aş surîde în somn la surîsul strîmb al Ancăi.
Dimineţile ar fi mereu trandafirii şi bete într-un abur de cafea proaspătă, şi de fapt ele nici n-ar fi dimineţi. Ar fi clipe din aceeaşi zi trăită la nesfarşit. Aş şti ce e dincolo de toate cascadele ce ar cădea din munţi, iar picioarele mele ar cunoaşte toate potecile ce ar duce spre vîrful înzăpezit. Nu mi-ar fi frig niciodata, şi nici cald. Aş avea un copac în care ar fi toamnă mereu, iar la rădăcina lui ar creşte ghiocei. Şi singurătatea n-ar exista. Şi nici timpul.
Din toate tăcerile aş inventa cel mai frumos sărut, iar ziua şi noaptea, lumina şi întunericul ar purta acelaşi nume. Amurg.
Dimineaţa e frumoasă în oraşul ăsta, altfel mizerabil. Mi-am croit drum printre raze roşietice, corcoduşe strivite şi biciuiri fierbinţi spre Sibiu. Mă aştepta ca o gură imensă de ziduri şi străduţe întortocheate,răsucite adînc în mine- canini ai amintirilor. A sea to suffer in.
Mulţimile pestriţe se mişcau mecanic, îmi respirau aerul, îmi gâfâiau în ceafă ca un imens doberman cu trilioane de picioare şi bale de bere atârnând groaznic dintr-un bot cu mai multe boturi. Lătrându-mi până în viscere tot felul de sunete şi şoapte sparte în catralioane de alte sunete şi şoapte. Porcelain heart.
Bătăile inimii mele o acopereau, o dizolvau, o mestecau sălbatic în moflăituri de speranţe, nervi, fiori şi gust de bere. De data asta, dezamăgirea a avut gust de bere şi ţigări mult prea light pentru parodia ce mi se desfăşura în faţa ochilor. Roşu, parapanta latino, răgete fără sens, ironii, rîsete, punct. Mylost Lenore.
Nu mă pregătisem. Ăsta e adevărul: mirarea încă îmi aparţine, încă o port în crugul firii ca pe un dar de preţ al inocenţei. „Cînd încetezi să te mai miri, nu mai ai pentru ce trăi” spunea un mare înţelept. My hope, the destroyer. Ziua s-a prefăcut în noapte eternă în acorduri de vioară. She is the dark. Mulţimile au încetat să mai respire. Fall with me. Tăcerea era grea în launtruri. My wine in silence. Cerul s-a înroşit de la mîinile lui ridicate, rugător, clapele suspinau încet, ca un copil trist. Deeper down. Delirul lui era al întregului corp format din zilioane de corpuri, chircindu-se odată cu umbra de pe scenă. The black god. Sunetul grav al vocii se topea în jur, ne intra în piele, în unduiri dureroase, ca un bici de petale. Two winters only. Nu exista timp, loc, spaţiu, pămînt. Al lui eram toţi, cu el ne hrăneam, după el ne mişcam, glasul lui era glasul nostru, sîngele lui sîngele nostru, şoapta lui şoapta noastră, durerea lui stigmatul nostru, lacrimile noastre laguna lui de jertfe. The cry of mankind.
Am căzut din aură în aură. Zîmbetul blajin şi pieptul dezlănţuit, nebunia corzilor, ritmul înnebunitor al tobelor. Lepper affinity. Ploaia de senzaţii şi raze din spectrul lor. Still day beneath the sun. Gravitatea celor 4 corzi ce îţi sfredeleau inima pînă în ziua ei dintâi. Heir apparent. Cuvintele de pe buzele lui ce nu puteau ieşi de pe buzele noastre împietrite. Ghost of perdition.Am fost în faţa unei Meduse moderne, cu chip blajin şi voce de Pan. I-am lăsat şerpii să ne devoreze în voie şi am surîs la gîndul că vom face, măcar puţin, parte din corpul monstruos care ne strivea. Demons of the fall. Trupul nostru nu mai era al nostru, sufletele nu ne mai aparţineau, vocile ne erau sugrumate, strigătele tăcute. The lotus eater.Ne flagelam cu tăceri şi mirări. Aşteptam doar absolvirea. Deliverance.
Iulie e o adolescentă cu ochi imenşi, albaştri, închişi crud peste un tînăr îngenuncheat în faţa ei. Mâna stîngă, arsă de soare, i se înfige jucăuş în părul brun, pe cînd unghiile mici ale dreptei, poposesc îndelung pe obrajii lui îndrăgostiţi, lăsînd petale de trandafiri sălbatici de-a lungul lor. Iulie are picioare goale, înşerpuite de rochiţa-rîndunicii şi nalbă, cu care frămîntă bezmetic praf şi ape şi buruieni veninoase. La fiecare suliţă a soarelui înspre zenit, mai înfige un zîmbet dureros în inima tînărului- şi Iulie are un zîmbet de scoici, şirag alb şi tăios, cu care îşi muşcă cireaşa coaptă a buzelor. Sîngele ei e dulce-acrişor, ca sucul de rubarbă, iar respiraţia gurii, portocalie precum un cuptor încins. Colinele sînilor îi miros a pădure, încheieturile fine, duc în adînciturile lor sudori de ploi, iar pîntecul îi e înfăşat în zdrenţe de cer senin. Coapsele Iuliei sunt arabescuri de fulgere, ascunzînd între ele un curcubeu, iar genunchii ei rotunzi, tăinuiesc cuiburi de rîndunică. Iulie cuprinde în ochiul ei albastru nestatornicia vacanţelor şi în nopţi albe cu lună, trimite solii cu miros de regina-nopţii ca să potolească arşiţa tinerilor îngenuncheaţi în faţa ei.
Iulie e dorul unei plimbări în picioarele goale prin lanuri interminabile de grîu. Iulie e singurătatea unei furtuni neaşteptate. Iulie e harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, cînd trupul şi sufletul meu devin începutul unui mare cîntec.
Vineri. Câmpii în stînga şi case în dreapta. Îmi fulgeră prin faţa ochilor praful din uliţa mare a bunicii, liniştea ţesută-n grai de greieri şi începutul de vară, cînd soarele ar apune, dar mai zăboveşte puţin deasupra frunzelor, îndulcindu-şi vipia. Atunci ies bunicile pe laviţă şi torc poveşti, lînă, doruri şi pronosticuri despre moarte. Şi totul miroase a iarbă tăiată, lemn vechi, rogojini prăfuite şi mîna bunicii, cu iz de ceapa coaptă. Privesc într-un ochean cu mozaic, unde imaginile sunt amestecate cu mirosuri. Buzele lui miros a bere şi au gustul marilor fiori obsceni ai adolescenţei, cînd citeam maculatură de Sandra Brown. Inelele de pe mîna ei zornăie fin, ca un clopoţel ascuns în vată şi aud grohăielile metalice ale CDurilor din Cluj, simt ghimpii trandafirului în degetul inelar, gustul dulceag al rujului meu negru şi undeva, în adâncuri, tumultul uitat al răzvrătirii de atunci. I-am simţit tinereţea, prostia şi naivitatea aproape dureros, în mine însămi şi mi-am dorit cu sălbăticie să am din nou 19 ani.
Sîmbătă. Piele arsă de soare şi năduşeala, ca atunci cînd mă ducea mama la Mureş, pentru a face baie şi a privi de la depărtare cum spalau ţiganii covoare de iută. Involuntar mi-am înălţat fruntea în vînt pentru a simţi adierile de atunci- piele incinsă, incheieturi transpirate, mere caramelate, parfum dulce-acrişor de copil neîmbăiat şi piatră. Degetele lui s-au răsfirat în palma mea „Mergem pe sub tei, pe la umbră?”. Imaginea Ancăi adolescentă, rîzînd cu dinţi strîmbi şi mirosind o ramură de tei. L-am strîns de mînă, crezînd că e ea. Sărut. Scurt şi ordonat, aşa cum ne povesteam, Anca şi eu, ca nu ne vom săruta niciodată sub tei. Noapte amară cu gust de vodkă stătută şi imagine de cîntăreaţă de cabaret îmbătrînită. Senzaţii străine pe care le-am alungat.
Duminică. Întuneric şi greaţa pe care o resimţeam acu 7 ani cînd petreceam nopţi şi zile pe net, fără să văd soarele, sau cerul. Iarba de afară, uscată şi scorojită de la caniculă- ca atunci cînd mergeam pe cel mai mare deal din sat, cu toţi unchii şi toate mătuşile, călcînd pe sol arid, bolovani şi iarbă seacă, iar eu şi Gioni aveam impresia că mergem spre capătul lumii, un fel de infern incert ce ne făcea să ne strîngem unul în celălalt, tăcuţi şi gravi, lingîndu-ne avid broboanele de sudoare de deasupra buzei superioare. Gustul era acelasi şi acum- teamă şi sare.
Gălăgia e aceeasi peste tot, iar dezamăgirea nu are gust sau miros pentru mine. Doar un gol de senzaţii în care mă prăbuşesc.
Mă obsedează cifra 24. E groaznic de rotundă în perfecţiunea ei. 2 şi 4. 2 care e jumătatea lui 4 şi 4 care e dublul lui 2. 2 care înseamnă pereche, adică 1 şi cu 1. 2 care e şi o melodie de la Viţa de vie, 2 care e ora la care mă culc eu în fiecare noapte, ca şi cum viaţa mi-ar fi trasată de ceva entitate matematică ascunsă în creierul meu. Nu vă gîndiţi la cine ştie ce dumnezeu profan sau fiinţă siderală. Doar o entitate stupidă, ochelaristă, care mă pocneşte discret cu un arătător lucios, puţin zgîriat pe mîner: „e 2, culcă-te ACUM!”. Şi adorm. 2 e frumos ca o strofă din Blaga; mi se arcuiesc buzele cînd îl rostesc şi simt nevoia să zîmbesc şi să-l cînt de cîte ori îl spun. 2 îi face pe oamenii din vest să surîdă îngăduitor spre ardeleanca din mine: „doi? nu se spune ora două?”. 2 cîte 2 îmi trezeşte amintiri cu miros de vată de zahăr, lacrimi amare pe obraji grăsuni, gustul cernelei Pelican de pe degetele cu unghii roase şi emoţiile aproape de groază ce le aveam cînd mergeam la teatru de păpuşi. 2 seamănă cu lebăda care nu voi fi niciodată. 4 pe de altă parte e mai puţin poetic decît 2. e ca un tată mai mare, serios şi grav, care veghează asupra pruncului zgubilitic. 4 are gustul fricii, al ruşinii şi al supei calde pe care o mîncam după ce dădeam carnetul, tremurînd. 4 e scaunul la cap pe care nu l-am avut niciodată. 4 e cercul frînt al vrăjitoarelor, 5 la originea lor. 4 sunt încăperile inimii. Cam puţin loc pentru toate amintirile şi toată nebunia adunată într-o viaţă de om. Poate că ar trebui să murim toţi la 24 de ani.
24 de ore au trecut între agonie şi extaz. Am fost 2 şi am rămas doar eu. Incredibil cum se pot rupe aţele subţiri ce ne leagă cele 4 camere ale inimii de alte patru camere din braţele noastre. Într-un sfîrşit, apare şi paradoxul. Oamenii alearga dupa cifra 2, fug de singurătate, iar cînd în sfîrşit îşi deschid cele 2 atrii şi 2 ventricule spre altă inimă împărţită-n 4, visează să devina 1.
Am ieşit pentru prima dată din ţară. Capră la 28 de ani, neieşită de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, mi-am adunat tăt avutu’ şi m-am aruncat cu veselie şi emoţie într-o călătorie spre Olanda. Plecam cu prejudecăţi, cu îndoieli şi cu întrebări, dar şi cu o frică mică-mică, cît o labă de furnică (dacă borăsc în avion?!). Auzisem deja de mii de ori placa cu: ce de căcat sunt românii, ce bine e afară, ce civilizat e în Europa şi ce naşpa e la noi.
Zborul meu printre luceferi s-a transformat în zbor deasupra unui cuib de paranoia. Era să dau în sfânta bengă pe cel avion- mă simţeam oţîră ca Trăian Brad, care o trecut apa ce mare, bat-o Dumnezo s-o bată. M-am agitat, m-am crizat, am rămas fără aer de era să mă ţîp pe jos, şi finally, am ajuns in cea Holandă.
Impresiile sunt multe şi majoritatea în capu’ olandezilor. Reci, indiferenţi, workaholici, biropaţi şi prefăcuţi. Cam aşa i-aş putea caracteriza prin prisma celor 10 zile petrecute în compania şi ţara lor. Una peste alta, prefer să fiu înjurată în faţă decât pe la spate, prefer o încruntare sinceră decât un zîmbet fals, şi o ţară mai puţin perfectă da’ cu umor, decât una perfecţionistă da’ a dracu’ de plicticoasă. M-aş fi gândit că legalizarea prostituţiei şi a ierbii îi face mai toleranţi, mai veseli şi mai plini de chef pe amicii holandezi…da’ nu dom’le, îi face doar mai ursuzi faţă de masa imensă de emigranţi coloraţi, mai plictisiţi şi blazaţi de orice şi extreeem de indiferenţi şi idle. Ce să mai intru în amănunte, că aş umple 100 de pagini…
Pe de altă parte, am realizat că nu-s diferiţi de români. Şi ei aruncă gunoaie pe jos, şi ei fac gălăgie şi au maneliştii lor (turci, arabi, alţi coloraţi), şi ei îs leneşi şi afectaţi de criză, şi ei îs egoişti şi miserupişti, atîta doar că ei sunt foarte organizaţi şi se bucură de un sistem administrativ la care noi nici nu visăm. Îmi pare rău, sincer, pentru români şi conducătorii lor, şi pentru că avem o ţară cu muuult mai faină ca a lor, da ce contează, ca n-o valorificăm!
Trecînd peste chestiile sociale, olandezii sunt de admirat pentru organizarea şi determinarea lor. Ştiu cine sunt, sunt mandri de ei şi îşi consolidează liniştea şi bunăstarea într-un fel în care nu mă poate face decît să-i respect şi să mă gîndesc cu jind, ce fain ar fi dacă am fi măcar jumate cît ei. Un exemplu bun sunt canalele şi felul fantastic în care sunt construite şi mai ales întreţinute. O chestie banală la ei, dar absolut fantastică pentru noi, care nici diguri nu suntem în stare să facem…
Maastrichtul e ca un burg transilvănean, atîta doar că nu urci pe nici un deal ca să ajungi în tipica piaţă cu tipica biserică, ci treci Maasul. Mi-a plăcut liniştea şi calmul din el, oamenii ce se mişcau lent şi organizat, biserica roşie din piaţa Vrijhof, parcul cu multe multe raţe şi o iarbă mai verde decît cea din coffee shopuri, mirosul ameţitor de flori prezente la tot pasul, waffele cumpărate de var’miu, bicicletele mii (şi stele făclii), şi last but not least, reîntîlnirea cu scumpul meu văroi, Johnny.
Amsterdam a fost o experienţă superbă. Insist că la arhitectură, Olandezii nu sunt prea creativi. Toate clădirile arată la fel, iar dacă ai văzut un oraş, you pretty much le-ai văzut pe toate. Amsterdamul e, însă, o nebunie, o masă fremătîndă de tot ce vrei şi ce poţi să-ţi imaginezi, de la magazine şi haine fiţoase, la cerşetori ce cîntă la flaşnetă, de la muzee şi filarmonici, la case de toleranţă, de la hash şi iarbă la drogaţi cu heroină prin ganguri, de la porumbei hapciupalitici la lebede graţioase, de la gunoaie scîrboase la locuri paradisiace, de la arabeţi nesimţiţi la perfectele şi impecabilele tanti olandeze de la ghişee. Şi aici fac o mică paranteză, pentru că e musai să acopăr cu lauri customer service-ul olandez, care e fucking incredibil. Nu numai că femeile de acolo arata şi miros frumos, dar stau ore cu tine să te ajute, vorbesc minim 4 limbi (olandeza, germana, franceza şi engleza) şi sunt mereu cu zîmbetul pe buze. Halal secretare la noi, halal administraţie, halal servicii cu clienţi! Fi-mi-ar silă de toate vacile cu cabină de pe la noi, grase, urîte, proaste şi nesimţite!
În altă dezordine de idei, pentru că nu reuşesc să-mi adun toate gîndurile, cel mai frumos lucru din Olanda rămîne faptul că am văzut Rembrandt, Van Gogh şi Vermeer în toată splendoarea lor. Fără ruşine mărturisesc că mi-o dat lacrimile şi mi s-o ridicat păru’ pe mînă. O chestie ce-o recomand tuturor ce merg în Amsterdam e Sex Museum (http://www.sexmuseumamsterdam.nl).
Ciudăţeniile olandezilor sunt şi ele nesfărşite: e legală iarba, dar sunt ilegale space cookies, datorita condiţiilor insalubre în care se fac, există o librărie şi un shopping center în biserici, un coffee shop lîngă biserică, iar preoţii au dreptul să-şi deschidă bar în casa parohială :D.
Tot în tot, rămîne o experienţă tare faină. Concluzia rămîne: îmi place România, nu m-aş muta în Olanda. Rămîne să-mi continuu rătăcirile prin Europa şi poate, să găsesc un loc unde să spun că mă simt ca acasă.
Ieri a fost joi, una dintre cele mai frumoase zile ale primăverii ce-mi tropăie nevrotic pe creier. Nu mă plîng, e frumoasă ca umbra unei idei, în faţa geamului mi-a înflorit, timid, un corcoduş, cerul e senin şi limpede ca ochiul unui copil, oamenii sunt mai gălăgioşi şi mai veseli, păsărelele ciripesc precum într-o secvenţă siropoasă din Albă ca Zăpada, e caaaald şi biiine, adio haine groase, e soaare şi e frumooos şi nopţile sunt dezmorţite. Şi totuşi, pe undeva în adîncurile mele tenebroase, urăsc, bacovian, primăvara. Toată explozia asta de verde îmi răneşte retina, îmi vine să arunc un văl de tristeţe vehementă peste exuberanţa gureşă a oamenilor, să invoc mitic pe Poseidon cu nereidele lui cu tot să scoată Bega din albie şi să facă pact cu Eol pentru a aduna furtunile toate, îmi vine să deschid ferestre spre o noapte rece şi sticloasă, chemînd din zări nedefinite ceva entităţi răutăcioase şi în zori să le sacrific un stol de sticleţi curmîndu-le brusc glasul cu un luciu ascuţit. Şi să fie reeece şi rău, moţăind ursuz în paltoane, şi să fie noori şi urât, cu nopţi polare şi fără de sfîrşit.
Tenebrele, spre bucuria mea şi a altora,rămîn veşnic îngropate în mine însămi. M-am bucurat omeneşte de dragoste, miros de flori de cais şi vise despre pribegie. În noaptea asta, vrăjitoarea cea rea din mine doarme. Iese zîna şi spune să fie cald, să fie iubire, să fie flori şi cer liniştit. Îmi iau zborul printre luceferi.
Pregătirile sunt întotdeauna mai frumoase decât rezultanta lor. Negru. Machiaj relativ violent ca să sublinieze ce ai şi tu frumos, ce mama naibii. Împletituri prin păr. Pentru că poţi, nu degeaba ai o pleată ce măsoară undeva la 1 metru şi un pic, nu? Întuneric. Lumini sparte de birt. Neah, nu te flata singură. El nici nu observă pregătirile. Ceilalţi, well, au toţi pregătirile lor…
Auzi, nu asculţi. Nu mi-o luat cadou de 8 martie, oh da, la munte e mult mai fain decât la mare, da nu merem şi noi anu ăsta, totuşi, că e festu ăla mişto la Feteşti, cine vine? haha, doua beri, Amon Amarth, pulă, oaai ce adevărăciune, băh da e nasol rău afară, şi porcu dracu acum vine să ne împăcăm, mi-ai pătat bluza mă idiotule, da de tipu ăla din Oradea de care îţi ziceam că-i drăguuuţ, două beri te rog, oare cînd dracu cîntă Celelalte Cuvinte, mi-i foame, mmm ce bunoacă-i aia, n-ai o ţigară? unde-i Clau? şi maică-mea m-o întrebat unde mi-s florile de 8 martie, ha-haaa ce faţă are ăla, băh da nu mai începe odată? vodka Apple te rog, ce tot vrei?? îmi trebe ruj cum are gagica aia, de ce nu stai aici la bar? doamne ce voce de căcat are omu ăsta, încă o vodka Apple, unde mi-i telefonu? Claauuu, oaicrezi că la tipu din Oradea îi place de mine? şi acum mă întreabă de ce ne-am despărţit, mă înţelegi? Claaaau,două Tuborg, unde-s bonurile lu Silva? iaaarbă prin păăăr, ce full e la budă,Claaaau, cînd plecăm? mai dă-mi o vodka Apple, poţi să crezi că pe cînd m-am pus să vorbesc cu ăla din Oradea o apărut Ţuţi?? ha-haaa,Claaaau, omu ăsta poate concura cu orice chitarist din lume jur, măh io de mâine cînt la avorturi nu la nunţi, Holsten, Claaaaau, ioi ce naşpa îi stă la aia în pantaloni de piele, Claaau, punem bere pe amplif??, ce pula mea măh, vine pruncu măcinaaat ţîrlea ţîrlea, brrr frig îi să mor io, Claaaau, hai cu lupii măăăăh, de ce esti supărată?, Hoooit, Morrrti, fă o poză, nuuu seee maaai aprinde-n ochiii loooor, Claaaau, 4 Holsten, vrei cafea?, ce solo impresionant băăăăăăăh, ha-haaa, dacă vrei privirea să mi-o las în podea calcă peste eaaaaaaaaaa calcă peste eaaaaaa, Claaauuuuu, şi tâmpiţii ăia de pe youtube că tre să-ţi dau linku, măcar nişte ghiocei măh că era 8 martie în frast, Claaaaaaaaaaauuuuu, 4 Tuborg şi 2 Skol, fain concertu să mor io, ce beaaaat îssss, no scuze io nu ştiu ce caut aici, noi plecăm, dă şi mie cafă, Callllaaauuuu, ai gheaţă în frapiera aia?, şi pînă la urmă ne-am întîlnit şi am vorbit cu ea, aş mânca ceva totuşi, oare la cît era trenu ăla?, no mîndră io mă duc, Clllaaaaaaaaaaaaaaaaaaaauuuu,apă minerală, da ea mereu aşa căcaturi vorbeşte normal că ăla nu i-o dat flori de 8 martie, mai o bere, n-am mărunt, e inundaţie în budă băga-mi-aş, zi-i la fata aia mică că m-am mutat, poţi săăă ai lumeaaa laaaa piciohohoaaareee, AAAAaaAAAAAAArghhhh, Clllaauuuuuuu, ha-haaa, băăăăăăăh dă beereeee, BEEREEE, oridecare, ha-haaa, hai să bem, CLLLAAAUUUUUUUU, o să am o discuţie deşteaptă cu tine odată, ce?, ce se întîmplă?, măh io nu înţeleg nimic, încă două beri.
În sfârşit laşi totul în urmă: luminile palide se transformă în felinarele de afară, fumul în întuneric, picioarele imobile în paşi grăbiţi ce bat mărunt frigul de afară. Şi pleci. Acasă. Eşti puţin emoţionată în faţa propriilor tale pregătiri şi te alini cu minciuni mici că la lumina candelabrului ieftin el o să observe. Vin roşu şi vacarmul unei tăceri care îţi chirceşte sufletul. Nu te ia în braţe, nu te săruta, nu observă. Nu îţi calci pe mîndrie cînd îl iei tu în braţe pentru că te simţi deja ca o tîrfă cu un statut ceva mai bunişor. Aşadar, îţi spui, prin prisma filosofiei universale, cum că toate femeile îs curve, te comporţi ca una.
Plîngi încet în tăcere şi te pomeneşti dorindu-ţi să auzi din nou, fără să asculţi. Vrei să pleci prin dimineaţa rece de afară, oriunde, doar să acoperi tăcerea. Te întorci cu spatele la el şi adormi.
Nevoia. De ce anume avem nevoie? Cît din ce facem sau vrem este rezultanta directă a ce avem nevoie?
Chiar am nevoie de haine chic pe care să dau milioane, ca dup-aia să mă crizez că nu-mi ajung marafeţii de chirie? Chiar am nevoie de alcool ca să merg mai departe? Chiar am nevoie de muzica de care mă laud că nu m-aş putea despărţi în ruptul capului? Chiar am nevoie de cafeaua de zi cu zi? Chiar am nevoie de prieteni, cunoştinţe şi alte mondenităţi? Chiar am nevoie de iubire? De filosofeli ieftine şi discuţii de căcat, fără concluzii logice şi aplicabile în prezentul concret?
Probabil că nu am nevoie de nimic, decît de mine însămi, ca sa merg mai departe prin viaţă, ca o umbră, ca un nimic ce din cînd în cînd se preface într-un zîmbet sau într-un camarad aproape imaginar de alcoale. Nu am nevoie de nimic, pot exista şi subzista lejer, de una singură, înfundată în proverbiala autarkeia. Da nu pot să nu mă întreb: m-aş mai numi om? femeie? pămînteancă?
De fapt la ora asta nu ma întreb nimic, ma jucam doar cu retorica mea mizerabilă şi făceam filosofie de blondă. Ultima săptămînă a fost groaznică tocmai pentru că am depins aproape în totalitate de alţi oameni. Mi-am făcut programul în funcţie de planificările la doctor, mi-am organizat viaţa dupa programul de lucru al colegelor, mi-am verificat ceasul de mii de ori pe zi ca să ştiu cînd să iau tratamentele, m-am uitat în zare de 4 ori pe zi să văd cînd vine Anca, m-am simţit prost că nu am avut destul timp pentru ea şi s-a plictisit, am refuzat oferte de weekend pentru că mi-am făcut programul în funcţie de Clau, m-am certat cu Clau şi acum n-am oferte de weekend, şi tot în tot, viaţa mea nu mai e a mea. Mi-o planific în funcţie de rahaturi mici, de oameni cu mofturi, de veniri sau plecări si alte evenimente mărunte-culmea!-ale altora.
Şi toata dependenţa asta ar fi absolut OK dacă s-ar găsi cineva să mă ia în braţe din cînd în cînd şi să-mi spună că dracu nu-i aşa de negru. Doar din cînd în cînd, în rarele momente cînd mă simt o pizdă vulnerabilă cu accese PMS-iste şi isterii refulate. Doar atunci. In my time of need.
Mereu simt nevoia să-mi încep blogurile cu punctepuncte. Într-atât mă obsedează şi mă urmăreşte chestia asta, încât la un moment dat devine ridicolă. Ca jurnalul dezlânat al unei piţipoance de 2 lei sau ca scrierile profunde, întunecate şi patetice ale vreunui emo kid. Naşpa.
Urăsc iarna in vest. Dacă ar fi mereu aşa de umed, frig şi vântos, m-aş sinucide. Ce bine că asta e prima iarnă în vest! Ce bine că e o excepţie de la iernile blânde şi pensionăreşti de p-aici. Vântul ăsta de pusta, clar nu se pupă cu gerurile. Catastrofic!
În acelaşi timp, măgăria de afară e perfecta oglindă a lăuntrurilor. Mi-e frig. Îmi vine să mă zgribulesc în propriile-mi viscere şi să nu mai ies din căldura propriului meu pântece; să plutesc undeva într-un pseudo lichid amniotic, ferită de vacarmul din jur. Ar fi umed, e drept, iar eu urăsc umezeala, dar aş fi înconjurată de ape. Şi dintre ape, doar eu aş fi pământ. Mi-e somn. Aş vrea să dorm somnul merelor, tăcută, prostesc de nemişcată, adânc şi roşu, fără vise, ca o moarte mai mică. Sunt obosită. Aş vrea să îmbătrânesc brusc, să am scuza de a-mi găsi laviţa perfectă şi să torc, sub un nuc, aşteptându-mi sfârşitul. Sunt singură. Ceea ce nu e neapărat rău, dar când realizezi asta la nivel cosmic, e copleşitor. Cum spuneau prietenii de la Anathema, „solitude was never seen as loneliness”.
Pînă una alta, sunt vie. Va trebui, deci, să îmi târăsc şubred leşul prin iarna de afară, prin cea de dinăuntru, să continuu să nu dorm, sa mănânc porcării, să-mi beau vinul roş de zi cu zi, să zîmbesc mecanic, să nu uit să mint, să fumez pe ascuns de mine însămi şi să mă prefac că m-am lăsat, să îmi pironesc privirea tălâmb şi sec în monitor, să….. [închei cu punctepuncte, e mai savant, nu?]
Lăbăreli metafizice 