Archive for Plictiseli provinciale

Suddenly…

Aş ieşi pâlpâind vag, ca o nălucă, din propriile mele ganduri, nesigură spre ce. Aş păşi stins printre vise, genuni şi idealuri pînă aş simţi nisipul cald pe tălpi. Aş ieşi din mine spre cel mai frumos loc din mine, unde degetele mi s-ar răsfira copilăreşte printre trilioane de fire de rocă. Mi-aş aminti, zîmbind, de Doruţa şi de bărbatul ei perfect, care trebuia să aiba părul de culoarea dunelor şi ochi de fremen, apoi mi-aş privi urma arzătoare.

Aş fi goală în faţa unei mări în două culori. Departe, ar fi albastru închis ca poza de avatar a Beei- buzele mi-ar schiţa din nou forma rotundă a bucuriei şi aş repeta şoptit cuvîntul învăţat din avatar- „lapislazuli”. Aproape de mine s-ar sparge învolburări palide,  verzulii, spumate, ca un vitraliu lichid, şi ar mirosi a Sighişoara şi a lemn vechi de biserică medievală.

Mîna mi-ar tîrşîi, leneşă prin apă şi ar mîngîa peşti argintii, imenşi, alunecoşi. Aş surîde cînd mi-aş aminti faţa bronzata a tatei şi mîna lui mare zbătîndu-se în branhiile vreunui locuitor acvatic, marcîndu-şi victoria. Orizontul n-ar fi o linie incertă, ci un pod uşor de trecut. M-ar duce, strălucind, înspre un piure ameţitor de nori, prinzîndu-ma din toate părţile, ca într-o îmbrăţişare. Călduţ, umed şi adormitor, iar în minte mi-ar încolţi mirosul mamei- pietre încinse, par umed de femeie şi garoafe.

Luna ar ieşi în acelaşi timp cu Soarele şi toate stelele celor doua emisfere ar fi pe cerul meu. Cerul meu ar fi mereu deschis, aproape şi fremătînd de luciri tainice, iar  gura mi s-ar deschide într-un arc, pentru că cerul ar fi întocmai ca ochii lui Brighi. Ar fi iarbă şi pămînt jilav, umed de rouă, chiar lîngă fîşiile de nisip, şi goală, aş adormi în negrul ţărînei, culegînd cu mintea frînturi dintr-o poezie scrisă de Neruda. Aş surîde în somn la surîsul strîmb al Ancăi.

Dimineţile ar fi mereu trandafirii şi bete într-un abur de cafea proaspătă, şi de fapt ele nici n-ar fi dimineţi. Ar fi clipe din aceeaşi zi trăită la nesfarşit. Aş şti ce e dincolo de toate cascadele ce ar cădea din munţi, iar picioarele mele ar cunoaşte toate potecile ce ar duce spre vîrful înzăpezit. Nu mi-ar fi frig niciodata, şi nici cald. Aş avea un copac în care ar fi toamnă mereu, iar la rădăcina lui ar creşte ghiocei. Şi singurătatea n-ar exista. Şi nici timpul.

Din toate tăcerile aş inventa cel mai frumos sărut, iar ziua şi noaptea, lumina şi întunericul ar purta acelaşi nume. Amurg.

July dressed up and playing her tune.

Iulie e o adolescentă cu ochi imenşi, albaştri, închişi crud peste un tînăr îngenuncheat în faţa ei. Mâna stîngă, arsă de soare, i se înfige jucăuş în părul brun, pe cînd unghiile mici ale dreptei, poposesc îndelung pe obrajii lui îndrăgostiţi, lăsînd petale de trandafiri sălbatici de-a lungul lor. Iulie are picioare goale, înşerpuite de rochiţa-rîndunicii şi nalbă, cu care frămîntă bezmetic praf şi ape şi buruieni veninoase. La fiecare suliţă a soarelui înspre zenit, mai înfige un zîmbet dureros în inima tînărului- şi Iulie are un zîmbet de scoici, şirag alb şi tăios, cu care îşi muşcă cireaşa coaptă a buzelor. Sîngele ei e dulce-acrişor, ca sucul de rubarbă, iar respiraţia gurii, portocalie precum un cuptor încins. Colinele sînilor îi miros a pădure, încheieturile fine, duc în adînciturile lor sudori de ploi, iar pîntecul îi e  înfăşat în zdrenţe de cer senin. Coapsele Iuliei sunt arabescuri de fulgere, ascunzînd între ele un curcubeu, iar genunchii ei rotunzi, tăinuiesc cuiburi de rîndunică. Iulie cuprinde în ochiul ei albastru nestatornicia vacanţelor şi în nopţi albe cu lună, trimite solii cu miros de regina-nopţii ca să potolească arşiţa tinerilor îngenuncheaţi în faţa ei.

Iulie e dorul unei plimbări în picioarele goale prin lanuri interminabile de grîu. Iulie e singurătatea unei furtuni neaşteptate. Iulie e harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, cînd trupul şi sufletul meu devin începutul unui mare cîntec.

Revedea-te-oi iară, pîn’ la primăvară…

Dragă jurnalule,

Am ieşit pentru prima dată din ţară. Capră la 28 de ani, neieşită de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, mi-am adunat tăt avutu’ şi m-am aruncat cu veselie şi emoţie într-o călătorie spre Olanda. Plecam cu prejudecăţi, cu îndoieli şi cu întrebări, dar şi cu o frică mică-mică, cît o labă de furnică (dacă borăsc în avion?!). Auzisem deja de mii de ori placa cu: ce de căcat sunt românii, ce bine e afară, ce civilizat e în Europa şi ce naşpa e la noi.

Zborul meu printre luceferi s-a transformat în zbor deasupra unui cuib de paranoia. Era să dau în sfânta bengă pe cel avion- mă simţeam oţîră ca Trăian Brad, care o trecut apa ce mare, bat-o Dumnezo s-o bată. M-am agitat, m-am crizat, am rămas fără aer de era să mă ţîp pe jos, şi finally, am ajuns in cea Holandă.

Impresiile sunt multe şi majoritatea în capu’ olandezilor. Reci, indiferenţi, workaholici, biropaţi şi prefăcuţi. Cam aşa i-aş putea caracteriza prin prisma celor 10 zile petrecute în compania şi ţara lor. Una peste alta, prefer să fiu înjurată în faţă decât pe la spate, prefer o încruntare sinceră decât un zîmbet fals, şi o ţară mai puţin perfectă da’ cu umor, decât una perfecţionistă da’ a dracu’ de plicticoasă. M-aş fi gândit că legalizarea prostituţiei şi a ierbii îi face mai toleranţi, mai veseli şi mai plini de chef pe amicii holandezi…da’ nu dom’le, îi face doar mai ursuzi faţă de masa imensă de emigranţi coloraţi, mai plictisiţi şi blazaţi de orice şi extreeem de indiferenţi şi idle.  Ce să mai intru în amănunte, că aş umple 100 de pagini…

Pe de altă parte, am realizat că nu-s diferiţi de români. Şi ei aruncă gunoaie pe jos, şi ei fac gălăgie şi au maneliştii lor (turci, arabi, alţi coloraţi), şi ei îs leneşi şi afectaţi de criză, şi ei îs egoişti şi miserupişti, atîta doar că ei sunt foarte organizaţi şi se bucură de un sistem administrativ la care noi nici nu visăm. Îmi pare rău, sincer, pentru români şi conducătorii lor, şi pentru că avem o ţară cu muuult mai faină ca a lor, da ce contează, ca n-o valorificăm!

Trecînd peste chestiile sociale, olandezii sunt de admirat pentru organizarea şi determinarea lor. Ştiu cine sunt, sunt mandri de ei şi îşi consolidează liniştea şi bunăstarea într-un fel în care nu mă poate face decît să-i respect şi să mă gîndesc cu jind, ce fain ar fi dacă am fi măcar jumate cît ei. Un exemplu bun sunt canalele şi felul fantastic în care sunt construite şi mai ales întreţinute. O chestie banală la ei, dar absolut fantastică pentru noi, care nici diguri nu suntem în stare să facem…

Maastrichtul e ca un burg transilvănean, atîta doar că nu urci pe nici un deal ca să ajungi în tipica piaţă cu tipica biserică, ci treci Maasul. Mi-a plăcut liniştea şi calmul din el, oamenii ce se mişcau lent şi organizat, biserica roşie din piaţa Vrijhof, parcul cu multe multe raţe şi o iarbă mai verde decît cea din coffee shopuri, mirosul ameţitor de flori prezente la tot pasul,  waffele cumpărate de var’miu, bicicletele mii (şi stele făclii), şi last but not least, reîntîlnirea cu scumpul meu văroi, Johnny.

Amsterdam a fost o experienţă superbă. Insist că la arhitectură, Olandezii nu sunt prea creativi. Toate clădirile arată la fel, iar dacă ai văzut un oraş, you pretty much le-ai văzut pe toate. Amsterdamul e, însă, o nebunie, o masă fremătîndă de tot ce vrei şi ce poţi să-ţi imaginezi, de la magazine şi haine fiţoase, la cerşetori ce cîntă la flaşnetă, de la muzee şi filarmonici, la case de toleranţă, de la hash şi iarbă la drogaţi cu heroină prin ganguri, de la porumbei hapciupalitici la lebede graţioase, de la gunoaie scîrboase la locuri paradisiace, de la arabeţi nesimţiţi la perfectele şi impecabilele tanti olandeze de la ghişee. Şi aici fac o mică paranteză, pentru că e musai să acopăr cu lauri customer service-ul olandez, care e fucking incredibil. Nu numai că femeile de acolo arata şi miros frumos, dar stau ore cu tine să te ajute, vorbesc minim 4 limbi (olandeza, germana, franceza şi engleza) şi sunt mereu cu zîmbetul pe buze. Halal secretare la noi, halal administraţie, halal servicii cu clienţi! Fi-mi-ar silă de toate vacile cu cabină de pe la noi, grase, urîte, proaste şi nesimţite!

În altă dezordine de idei, pentru că nu reuşesc să-mi adun toate gîndurile, cel mai frumos lucru din Olanda rămîne faptul că am văzut Rembrandt, Van Gogh şi Vermeer în toată splendoarea lor. Fără ruşine mărturisesc că mi-o dat lacrimile şi mi s-o ridicat păru’ pe mînă.  O chestie ce-o recomand tuturor ce merg în Amsterdam e Sex Museum (http://www.sexmuseumamsterdam.nl).

Ciudăţeniile olandezilor sunt şi ele nesfărşite: e legală iarba, dar sunt ilegale space cookies, datorita condiţiilor insalubre în care se fac, există o librărie şi un shopping center în biserici, un coffee shop lîngă biserică, iar preoţii au dreptul să-şi deschidă bar în casa parohială :D.

Tot în tot, rămîne o experienţă tare faină. Concluzia rămîne: îmi place România, nu m-aş muta în Olanda. Rămîne să-mi continuu rătăcirile prin Europa şi poate, să găsesc un loc unde să spun că mă simt ca acasă.

Într-o zi de joi, că aşa-i la noi…

Ieri a fost joi, una dintre cele mai frumoase zile ale primăverii ce-mi tropăie nevrotic pe creier. Nu mă plîng, e frumoasă ca umbra unei idei, în faţa geamului mi-a înflorit, timid, un corcoduş, cerul e senin şi limpede ca ochiul unui copil, oamenii sunt mai gălăgioşi şi mai veseli, păsărelele ciripesc precum într-o secvenţă siropoasă din Albă ca Zăpada, e caaaald şi biiine, adio haine groase, e soaare şi e frumooos şi nopţile sunt dezmorţite. Şi totuşi, pe undeva în adîncurile mele tenebroase, urăsc, bacovian, primăvara. Toată explozia asta de verde îmi răneşte retina, îmi vine să arunc un văl de tristeţe vehementă peste exuberanţa gureşă a oamenilor, să invoc mitic pe Poseidon cu nereidele lui cu tot să scoată Bega din albie şi să facă pact cu Eol pentru a aduna furtunile toate, îmi vine să deschid ferestre spre o noapte rece şi sticloasă, chemînd din zări nedefinite ceva entităţi răutăcioase şi în zori să le sacrific un stol de sticleţi curmîndu-le brusc glasul cu un luciu ascuţit. Şi să fie reeece şi rău, moţăind ursuz în paltoane, şi să fie noori şi urât, cu nopţi polare şi fără de sfîrşit.

Tenebrele, spre bucuria mea şi a altora,rămîn veşnic îngropate în mine însămi. M-am bucurat omeneşte de dragoste, miros de flori de cais şi vise despre pribegie. În noaptea asta, vrăjitoarea cea rea din mine doarme. Iese zîna şi spune să fie cald, să fie iubire, să fie flori şi cer liniştit. Îmi iau zborul printre luceferi.

The road to nothingness…

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging! Ce promiţător suna, nu? Am devenit o altă pizdă cu blog. Să trăiesc şi să înfloresc în mediocritatea-mi atît de evidentă, dar atît de elegant înlăturată de uite cîtă raţiune, luciditate şi conştiinţa propriului eu (şi tot atîta dramă).

Poate devin măcar simpatică în fraze. Sau poate nu. I am not a fucking unique snow flake! Puţinii norocoşi care sunt, în mod sigur acum publică o carte, descoperă leacul anti cancer sau lansează un satelit pe orbită. Ei n-au nevoie de bloguri să se exprime.

So, here we go. Începem la obiect, promiţător şi cu mesaj.