Archive for Sociopatii

Running before time took our dreams away.

Vineri. Câmpii în stînga şi case în dreapta. Îmi fulgeră prin faţa ochilor praful din uliţa mare a bunicii, liniştea ţesută-n grai de greieri şi începutul de vară, cînd soarele ar apune, dar mai zăboveşte puţin deasupra frunzelor, îndulcindu-şi vipia. Atunci ies bunicile pe laviţă şi torc poveşti, lînă, doruri şi pronosticuri despre moarte. Şi totul miroase a iarbă tăiată, lemn vechi, rogojini prăfuite şi mîna bunicii, cu iz de ceapa coaptă. Privesc într-un ochean cu mozaic, unde imaginile sunt amestecate cu mirosuri. Buzele lui miros a bere şi au gustul marilor fiori obsceni ai adolescenţei, cînd citeam maculatură de Sandra Brown. Inelele de pe mîna ei zornăie fin, ca un clopoţel ascuns în vată şi aud grohăielile metalice ale CDurilor din Cluj, simt ghimpii trandafirului în degetul inelar, gustul dulceag al rujului meu negru şi undeva, în adâncuri, tumultul uitat al răzvrătirii de atunci. I-am simţit tinereţea, prostia şi naivitatea aproape dureros, în mine însămi şi mi-am dorit cu sălbăticie să am din nou 19 ani.

Sîmbătă. Piele arsă de soare şi năduşeala, ca atunci cînd mă ducea mama la Mureş, pentru a face baie şi a privi de la depărtare cum spalau ţiganii covoare de iută. Involuntar mi-am înălţat fruntea în vînt pentru a simţi adierile de atunci- piele incinsă, incheieturi transpirate, mere caramelate, parfum dulce-acrişor de copil neîmbăiat şi piatră. Degetele lui s-au răsfirat în palma mea „Mergem pe sub tei, pe la umbră?”. Imaginea Ancăi adolescentă, rîzînd cu dinţi strîmbi şi mirosind o ramură de tei. L-am strîns de mînă, crezînd că e ea. Sărut. Scurt şi ordonat, aşa cum ne povesteam, Anca şi eu, ca nu ne vom săruta niciodată sub tei. Noapte amară cu gust de vodkă stătută şi imagine de cîntăreaţă de cabaret îmbătrînită. Senzaţii străine pe care le-am alungat.

Duminică. Întuneric şi greaţa pe care o resimţeam acu 7 ani cînd petreceam nopţi şi zile pe net, fără să văd soarele, sau cerul. Iarba de afară, uscată şi scorojită de la caniculă- ca atunci cînd mergeam pe cel mai mare deal din sat, cu toţi unchii şi toate mătuşile, călcînd pe sol arid, bolovani şi iarbă seacă, iar eu şi Gioni aveam impresia că mergem spre capătul lumii, un fel de infern incert ce ne făcea să ne strîngem unul în celălalt, tăcuţi şi gravi, lingîndu-ne avid broboanele de sudoare de deasupra buzei superioare. Gustul era acelasi şi acum- teamă şi sare.

Gălăgia e aceeasi peste tot, iar dezamăgirea nu are gust sau miros pentru mine. Doar un gol de senzaţii în care mă prăbuşesc.

Inside…

Mă obsedează cifra 24. E groaznic de rotundă în perfecţiunea ei. 2 şi 4. 2 care e jumătatea lui 4 şi 4 care e dublul lui 2. 2 care înseamnă pereche, adică 1 şi cu 1. 2 care e şi o melodie de la Viţa de vie, 2 care e ora la care mă culc eu în fiecare noapte, ca şi cum viaţa mi-ar fi trasată de ceva entitate matematică ascunsă în creierul meu. Nu vă gîndiţi la cine ştie ce dumnezeu profan sau fiinţă siderală. Doar o entitate stupidă, ochelaristă, care mă pocneşte discret cu un arătător lucios, puţin zgîriat pe mîner: „e 2, culcă-te ACUM!”. Şi adorm. 2 e frumos ca o strofă din Blaga; mi se arcuiesc buzele cînd îl rostesc şi simt nevoia să zîmbesc şi să-l cînt de cîte ori îl spun. 2 îi face pe oamenii din vest să surîdă îngăduitor spre ardeleanca din mine: „doi? nu se spune ora două?”. 2 cîte 2 îmi trezeşte amintiri cu miros de vată de zahăr, lacrimi amare pe obraji grăsuni, gustul cernelei Pelican de pe degetele cu unghii roase şi emoţiile aproape de groază ce le aveam cînd mergeam la teatru de păpuşi. 2 seamănă cu lebăda care nu voi fi niciodată. 4 pe de altă parte e mai puţin poetic decît 2. e ca un tată mai mare, serios şi grav, care veghează asupra pruncului zgubilitic. 4 are gustul fricii, al ruşinii şi al supei calde pe care o mîncam după ce dădeam carnetul, tremurînd. 4 e scaunul la cap pe care nu l-am avut niciodată. 4 e cercul frînt al vrăjitoarelor, 5 la originea lor. 4 sunt încăperile inimii. Cam puţin loc pentru toate amintirile şi toată nebunia adunată într-o viaţă de om. Poate că ar trebui să murim toţi la 24 de ani.

24 de ore au trecut între agonie şi extaz. Am fost 2 şi am rămas doar eu. Incredibil cum se pot rupe aţele subţiri ce ne leagă cele 4 camere ale inimii de alte patru camere din braţele noastre. Într-un sfîrşit, apare şi paradoxul. Oamenii alearga dupa cifra 2, fug de singurătate, iar cînd în sfîrşit îşi deschid cele 2 atrii şi 2 ventricule spre altă inimă împărţită-n 4, visează să devina 1.

… I stand alone.

But how do I feel, in my gloomy depths?

Mereu simt nevoia să-mi încep blogurile cu punctepuncte. Într-atât mă obsedează şi mă urmăreşte chestia asta, încât la un moment dat devine ridicolă. Ca jurnalul dezlânat al unei piţipoance de 2 lei sau ca scrierile profunde, întunecate şi patetice ale vreunui emo kid. Naşpa.
Urăsc iarna in vest. Dacă ar fi mereu aşa de umed, frig şi vântos, m-aş sinucide. Ce bine că asta e prima iarnă în vest! Ce bine că e o excepţie de la iernile blânde şi pensionăreşti de p-aici. Vântul ăsta de pusta, clar nu se pupă cu gerurile. Catastrofic!
În acelaşi timp, măgăria de afară e perfecta oglindă a lăuntrurilor. Mi-e frig. Îmi vine să mă zgribulesc în propriile-mi viscere şi să nu mai ies din căldura propriului meu pântece; să plutesc undeva într-un pseudo lichid amniotic, ferită de vacarmul din jur. Ar fi umed, e drept, iar eu urăsc umezeala, dar aş fi înconjurată de ape. Şi dintre ape, doar eu aş fi pământ. Mi-e somn. Aş vrea să dorm somnul merelor, tăcută, prostesc de nemişcată, adânc şi roşu, fără vise, ca o moarte mai mică. Sunt obosită. Aş vrea să îmbătrânesc brusc, să am scuza de a-mi găsi laviţa perfectă şi să torc, sub un nuc, aşteptându-mi sfârşitul. Sunt singură. Ceea ce nu e neapărat rău, dar când realizezi asta la nivel cosmic, e copleşitor. Cum spuneau prietenii de la Anathema, „solitude was never seen as loneliness”.
Pînă una alta, sunt vie. Va trebui, deci, să îmi târăsc şubred leşul prin iarna de afară, prin cea de dinăuntru, să continuu să nu dorm, sa mănânc porcării, să-mi beau vinul roş de zi cu zi, să zîmbesc mecanic, să nu uit să mint, să fumez pe ascuns de mine însămi şi să mă prefac că m-am lăsat, să îmi pironesc privirea tălâmb şi sec în monitor, să….. [închei cu punctepuncte, e mai savant, nu?]