Archive for Aprilie, 2009

Inside…

Mă obsedează cifra 24. E groaznic de rotundă în perfecţiunea ei. 2 şi 4. 2 care e jumătatea lui 4 şi 4 care e dublul lui 2. 2 care înseamnă pereche, adică 1 şi cu 1. 2 care e şi o melodie de la Viţa de vie, 2 care e ora la care mă culc eu în fiecare noapte, ca şi cum viaţa mi-ar fi trasată de ceva entitate matematică ascunsă în creierul meu. Nu vă gîndiţi la cine ştie ce dumnezeu profan sau fiinţă siderală. Doar o entitate stupidă, ochelaristă, care mă pocneşte discret cu un arătător lucios, puţin zgîriat pe mîner: „e 2, culcă-te ACUM!”. Şi adorm. 2 e frumos ca o strofă din Blaga; mi se arcuiesc buzele cînd îl rostesc şi simt nevoia să zîmbesc şi să-l cînt de cîte ori îl spun. 2 îi face pe oamenii din vest să surîdă îngăduitor spre ardeleanca din mine: „doi? nu se spune ora două?”. 2 cîte 2 îmi trezeşte amintiri cu miros de vată de zahăr, lacrimi amare pe obraji grăsuni, gustul cernelei Pelican de pe degetele cu unghii roase şi emoţiile aproape de groază ce le aveam cînd mergeam la teatru de păpuşi. 2 seamănă cu lebăda care nu voi fi niciodată. 4 pe de altă parte e mai puţin poetic decît 2. e ca un tată mai mare, serios şi grav, care veghează asupra pruncului zgubilitic. 4 are gustul fricii, al ruşinii şi al supei calde pe care o mîncam după ce dădeam carnetul, tremurînd. 4 e scaunul la cap pe care nu l-am avut niciodată. 4 e cercul frînt al vrăjitoarelor, 5 la originea lor. 4 sunt încăperile inimii. Cam puţin loc pentru toate amintirile şi toată nebunia adunată într-o viaţă de om. Poate că ar trebui să murim toţi la 24 de ani.

24 de ore au trecut între agonie şi extaz. Am fost 2 şi am rămas doar eu. Incredibil cum se pot rupe aţele subţiri ce ne leagă cele 4 camere ale inimii de alte patru camere din braţele noastre. Într-un sfîrşit, apare şi paradoxul. Oamenii alearga dupa cifra 2, fug de singurătate, iar cînd în sfîrşit îşi deschid cele 2 atrii şi 2 ventricule spre altă inimă împărţită-n 4, visează să devina 1.

… I stand alone.

Anunțuri

Revedea-te-oi iară, pîn’ la primăvară…

Dragă jurnalule,

Am ieşit pentru prima dată din ţară. Capră la 28 de ani, neieşită de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, mi-am adunat tăt avutu’ şi m-am aruncat cu veselie şi emoţie într-o călătorie spre Olanda. Plecam cu prejudecăţi, cu îndoieli şi cu întrebări, dar şi cu o frică mică-mică, cît o labă de furnică (dacă borăsc în avion?!). Auzisem deja de mii de ori placa cu: ce de căcat sunt românii, ce bine e afară, ce civilizat e în Europa şi ce naşpa e la noi.

Zborul meu printre luceferi s-a transformat în zbor deasupra unui cuib de paranoia. Era să dau în sfânta bengă pe cel avion- mă simţeam oţîră ca Trăian Brad, care o trecut apa ce mare, bat-o Dumnezo s-o bată. M-am agitat, m-am crizat, am rămas fără aer de era să mă ţîp pe jos, şi finally, am ajuns in cea Holandă.

Impresiile sunt multe şi majoritatea în capu’ olandezilor. Reci, indiferenţi, workaholici, biropaţi şi prefăcuţi. Cam aşa i-aş putea caracteriza prin prisma celor 10 zile petrecute în compania şi ţara lor. Una peste alta, prefer să fiu înjurată în faţă decât pe la spate, prefer o încruntare sinceră decât un zîmbet fals, şi o ţară mai puţin perfectă da’ cu umor, decât una perfecţionistă da’ a dracu’ de plicticoasă. M-aş fi gândit că legalizarea prostituţiei şi a ierbii îi face mai toleranţi, mai veseli şi mai plini de chef pe amicii holandezi…da’ nu dom’le, îi face doar mai ursuzi faţă de masa imensă de emigranţi coloraţi, mai plictisiţi şi blazaţi de orice şi extreeem de indiferenţi şi idle.  Ce să mai intru în amănunte, că aş umple 100 de pagini…

Pe de altă parte, am realizat că nu-s diferiţi de români. Şi ei aruncă gunoaie pe jos, şi ei fac gălăgie şi au maneliştii lor (turci, arabi, alţi coloraţi), şi ei îs leneşi şi afectaţi de criză, şi ei îs egoişti şi miserupişti, atîta doar că ei sunt foarte organizaţi şi se bucură de un sistem administrativ la care noi nici nu visăm. Îmi pare rău, sincer, pentru români şi conducătorii lor, şi pentru că avem o ţară cu muuult mai faină ca a lor, da ce contează, ca n-o valorificăm!

Trecînd peste chestiile sociale, olandezii sunt de admirat pentru organizarea şi determinarea lor. Ştiu cine sunt, sunt mandri de ei şi îşi consolidează liniştea şi bunăstarea într-un fel în care nu mă poate face decît să-i respect şi să mă gîndesc cu jind, ce fain ar fi dacă am fi măcar jumate cît ei. Un exemplu bun sunt canalele şi felul fantastic în care sunt construite şi mai ales întreţinute. O chestie banală la ei, dar absolut fantastică pentru noi, care nici diguri nu suntem în stare să facem…

Maastrichtul e ca un burg transilvănean, atîta doar că nu urci pe nici un deal ca să ajungi în tipica piaţă cu tipica biserică, ci treci Maasul. Mi-a plăcut liniştea şi calmul din el, oamenii ce se mişcau lent şi organizat, biserica roşie din piaţa Vrijhof, parcul cu multe multe raţe şi o iarbă mai verde decît cea din coffee shopuri, mirosul ameţitor de flori prezente la tot pasul,  waffele cumpărate de var’miu, bicicletele mii (şi stele făclii), şi last but not least, reîntîlnirea cu scumpul meu văroi, Johnny.

Amsterdam a fost o experienţă superbă. Insist că la arhitectură, Olandezii nu sunt prea creativi. Toate clădirile arată la fel, iar dacă ai văzut un oraş, you pretty much le-ai văzut pe toate. Amsterdamul e, însă, o nebunie, o masă fremătîndă de tot ce vrei şi ce poţi să-ţi imaginezi, de la magazine şi haine fiţoase, la cerşetori ce cîntă la flaşnetă, de la muzee şi filarmonici, la case de toleranţă, de la hash şi iarbă la drogaţi cu heroină prin ganguri, de la porumbei hapciupalitici la lebede graţioase, de la gunoaie scîrboase la locuri paradisiace, de la arabeţi nesimţiţi la perfectele şi impecabilele tanti olandeze de la ghişee. Şi aici fac o mică paranteză, pentru că e musai să acopăr cu lauri customer service-ul olandez, care e fucking incredibil. Nu numai că femeile de acolo arata şi miros frumos, dar stau ore cu tine să te ajute, vorbesc minim 4 limbi (olandeza, germana, franceza şi engleza) şi sunt mereu cu zîmbetul pe buze. Halal secretare la noi, halal administraţie, halal servicii cu clienţi! Fi-mi-ar silă de toate vacile cu cabină de pe la noi, grase, urîte, proaste şi nesimţite!

În altă dezordine de idei, pentru că nu reuşesc să-mi adun toate gîndurile, cel mai frumos lucru din Olanda rămîne faptul că am văzut Rembrandt, Van Gogh şi Vermeer în toată splendoarea lor. Fără ruşine mărturisesc că mi-o dat lacrimile şi mi s-o ridicat păru’ pe mînă.  O chestie ce-o recomand tuturor ce merg în Amsterdam e Sex Museum (http://www.sexmuseumamsterdam.nl).

Ciudăţeniile olandezilor sunt şi ele nesfărşite: e legală iarba, dar sunt ilegale space cookies, datorita condiţiilor insalubre în care se fac, există o librărie şi un shopping center în biserici, un coffee shop lîngă biserică, iar preoţii au dreptul să-şi deschidă bar în casa parohială :D.

Tot în tot, rămîne o experienţă tare faină. Concluzia rămîne: îmi place România, nu m-aş muta în Olanda. Rămîne să-mi continuu rătăcirile prin Europa şi poate, să găsesc un loc unde să spun că mă simt ca acasă.

Într-o zi de joi, că aşa-i la noi…

Ieri a fost joi, una dintre cele mai frumoase zile ale primăverii ce-mi tropăie nevrotic pe creier. Nu mă plîng, e frumoasă ca umbra unei idei, în faţa geamului mi-a înflorit, timid, un corcoduş, cerul e senin şi limpede ca ochiul unui copil, oamenii sunt mai gălăgioşi şi mai veseli, păsărelele ciripesc precum într-o secvenţă siropoasă din Albă ca Zăpada, e caaaald şi biiine, adio haine groase, e soaare şi e frumooos şi nopţile sunt dezmorţite. Şi totuşi, pe undeva în adîncurile mele tenebroase, urăsc, bacovian, primăvara. Toată explozia asta de verde îmi răneşte retina, îmi vine să arunc un văl de tristeţe vehementă peste exuberanţa gureşă a oamenilor, să invoc mitic pe Poseidon cu nereidele lui cu tot să scoată Bega din albie şi să facă pact cu Eol pentru a aduna furtunile toate, îmi vine să deschid ferestre spre o noapte rece şi sticloasă, chemînd din zări nedefinite ceva entităţi răutăcioase şi în zori să le sacrific un stol de sticleţi curmîndu-le brusc glasul cu un luciu ascuţit. Şi să fie reeece şi rău, moţăind ursuz în paltoane, şi să fie noori şi urât, cu nopţi polare şi fără de sfîrşit.

Tenebrele, spre bucuria mea şi a altora,rămîn veşnic îngropate în mine însămi. M-am bucurat omeneşte de dragoste, miros de flori de cais şi vise despre pribegie. În noaptea asta, vrăjitoarea cea rea din mine doarme. Iese zîna şi spune să fie cald, să fie iubire, să fie flori şi cer liniştit. Îmi iau zborul printre luceferi.