Aş ieşi pâlpâind vag, ca o nălucă, din propriile mele ganduri, nesigură spre ce. Aş păşi stins printre vise, genuni şi idealuri pînă aş simţi nisipul cald pe tălpi. Aş ieşi din mine spre cel mai frumos loc din mine, unde degetele mi s-ar răsfira copilăreşte printre trilioane de fire de rocă. Mi-aş aminti, zîmbind, de Doruţa şi de bărbatul ei perfect, care trebuia să aiba părul de culoarea dunelor şi ochi de fremen, apoi mi-aş privi urma arzătoare.
Aş fi goală în faţa unei mări în două culori. Departe, ar fi albastru închis ca poza de avatar a Beei- buzele mi-ar schiţa din nou forma rotundă a bucuriei şi aş repeta şoptit cuvîntul învăţat din avatar- „lapislazuli”. Aproape de mine s-ar sparge învolburări palide, verzulii, spumate, ca un vitraliu lichid, şi ar mirosi a Sighişoara şi a lemn vechi de biserică medievală.
Mîna mi-ar tîrşîi, leneşă prin apă şi ar mîngîa peşti argintii, imenşi, alunecoşi. Aş surîde cînd mi-aş aminti faţa bronzata a tatei şi mîna lui mare zbătîndu-se în branhiile vreunui locuitor acvatic, marcîndu-şi victoria. Orizontul n-ar fi o linie incertă, ci un pod uşor de trecut. M-ar duce, strălucind, înspre un piure ameţitor de nori, prinzîndu-ma din toate părţile, ca într-o îmbrăţişare. Călduţ, umed şi adormitor, iar în minte mi-ar încolţi mirosul mamei- pietre încinse, par umed de femeie şi garoafe.
Luna ar ieşi în acelaşi timp cu Soarele şi toate stelele celor doua emisfere ar fi pe cerul meu. Cerul meu ar fi mereu deschis, aproape şi fremătînd de luciri tainice, iar gura mi s-ar deschide într-un arc, pentru că cerul ar fi întocmai ca ochii lui Brighi. Ar fi iarbă şi pămînt jilav, umed de rouă, chiar lîngă fîşiile de nisip, şi goală, aş adormi în negrul ţărînei, culegînd cu mintea frînturi dintr-o poezie scrisă de Neruda. Aş surîde în somn la surîsul strîmb al Ancăi.
Dimineţile ar fi mereu trandafirii şi bete într-un abur de cafea proaspătă, şi de fapt ele nici n-ar fi dimineţi. Ar fi clipe din aceeaşi zi trăită la nesfarşit. Aş şti ce e dincolo de toate cascadele ce ar cădea din munţi, iar picioarele mele ar cunoaşte toate potecile ce ar duce spre vîrful înzăpezit. Nu mi-ar fi frig niciodata, şi nici cald. Aş avea un copac în care ar fi toamnă mereu, iar la rădăcina lui ar creşte ghiocei. Şi singurătatea n-ar exista. Şi nici timpul.
Din toate tăcerile aş inventa cel mai frumos sărut, iar ziua şi noaptea, lumina şi întunericul ar purta acelaşi nume. Amurg.
Lăbăreli metafizice 
Buu Said:
on august 11, 2010 at 2:47 pm
Hyperion e de vina, zic
dan Said:
on octombrie 5, 2010 at 12:55 pm
ONmusique.info este un proiect nou cu scop informativ. Ne-am propus să venim cu cele mai noi ştiri din muzică, recenzii de albume, concerte şi, de ce nu, filme, interviuri cu artişti români şi străini. Sustine proiectul ONmusique.info si alatura-te echipei noastre! ONmusique cauta sa-si largeasca echipa formată din oameni cu experienţă, ambiţioşi, talentaţi şi dornici de muncă; asadar, daca doresti sa te alaturi, trimite un e-mail la onmusique@yahoo.com. ONmusique…Pentru ca muzica apartine tuturor! Felicitari pentru blog!Multumesc pentru timpul acordat!Cu stima Dan!